Asa cum probabil stiti, in functie de modul in care parintii pot satisface nevoile noastre in perioada formativa, dezvoltam stiluri diferite de atasament. Grosso modo, vom invata sa ne securizam in relatii mai mult sau mai putin, in functie de disponibilitatea ingrijitorilor nostri de a fi prezenti emotional si implicati potrivit in cresterea si educatia noastra. Daca dezvoltam atasament sigur, este scenariul fericit. Vom avea capacitatea de a construi relatii semnificative, in care sa nu ne lasam pe celalalt cu toata povara dependentei noastre si nici sa sabotam constant conexiunile, de teama abandonului.

Cand iesim din zona sanatoasa, pentru ca am fost obligati de mediu sa ne adaptam ultraprotejandu-ne, intram sub umbrela atasamentului nesigur, cu formele lui consacrate – evitant, anxios, dezorganizat. Implicit, vom utiliza comportamente din diada agresor-victima atunci cand incercam sa ne implinim nevoile relationale – de iubire, de acceptare, de apreciere, validare, sustinere, contact fizic, de a ne simti doriti etc..

Atasamentul evitant

Daca parintele nu e acolo, cand avem nevoie de el sau daca e prezent si are mai degraba gesturi, actiuni, atitudine agresive, putem intelege, interpreta ca nu ne putem baza pe ceilalti. Ei nu ne pot ajuta in indeplinirea obiectivele noastre, ba, dimpotriva, ne pot rani sau parasi, cand ne e lumea mai draga. Prin urmare, ne reorientam exclusiv catre noi, ca fiind stalpi ai sigurantei interioare. Eu sunt ok, ceilalti nu sunt ok – daca vreti o suprageneralizare.

De asemenea, e posibil sa evit relatiile cu grad mare de afectiune si intimitate nu doar pentru ca parintii nu  au fost suficient de dezvoltati in partile lor sanatoase, ci si pentru ca am suferit un abuz si iau masurile necesare sa descurajez vreo apropiere. De exemplu, daca am suferit un viol, ma voi ingrasa patologic, pentru a nu fi atractiv/a, deci pentru a ma securiza ca nu voi mai atrage vreun agresor. In acelasi timp, cat timp nu procesez aceasta trauma, pierd sansa de a avea o relatie de cuplu care sa ma implineasca si sa imi aduca fericire.

Reactii biologice la factorii stresori

In fata unui factor stresor, venim echipati cu reactii biologice de hipervigilenta, fuga sau lupta, inghet si colaps. In atasamentul evitant, folosim preponderent fuga, ca mecanism de supravietuire si ramanem blocati pe acest mod. Prin evitare, ne agresam si pe noi, pentru ca nu ne dam ocazia de a crea conexiuni cu ceilalti. Ori noi invatam, crestem, ne reglam nevoile prin relatii. Dar ii ranim si pe ceilalti prin neglijare, rupere brusca a relatiei, interpretari totalizatoare negative.

Cand intram in lipsa de claritate a atasamentului evitant, nu mai facem distinctie intre ce e interior si ce e exterior. De exemplu, proiectam felul in care i-am perceput pe parintii nostri sau pe alti oameni care ne-au agresat in trecut asupra celor cu care intram in contact. Astfel, orice gest al celuilalt care ma face sa ma simt rau e interpretat in cheie de intentie de agresiune sau respingere. Problema e ca reactia la ce nu e agreat e foarte puternica, pentru ca amorseaza emotiile, gandurile, senzatiile din trauma abuzului sau abandonului. Deci, si capacitatea de a primi explicatiile, scuzele e redusa, pentru ca durerea e coplesitoare. Se reduce, astfel, adaptarea, flexibilitatea sanatoasa si ramane o singura optiune: retragerea, pentru protectie.

Diada agresor-victima

Ramanand constant in fuga, functionez din rolul de victima. Si ma raportez la relatii din aceasta postura – nu pot gestiona ce vine de la tine, orice greseala a ta e prea mult (pentru ca vine pe un prea mult interior – prea mult s-a gresit fata de mine). Daca gresesti, voi reactiona foarte repede, prin tacere, raceala, abandon. Cand sunt in rol de victima, nu confrunt, nu caut solutii, am senzatia interioara de capacitate redusa de a face fata. Si trebuie sa stau in hipervigilenta, sa pandesc orice seamana a agresiune sau respingere, pentru ca nu pot sa ma descurc cu ele. Nu pot pune limite cu blandete si fermitate, nu pot cere ce am nevoie. Fug.

Ramanand constant in fuga, functionez si din rolul de agresor. Ii agresez pe cei cu care intru in contact, cautand nod in papura; aratand afectiune, ca apoi sa ma duc rapid in neglijare; nereusind sa ma angajez sustenabil in responsabilitatea proiectului comun de ”Noi” – ca prieteni, colegi, iubiti. Adica stau cu un picior in relatie si celalalt in afara ei. Agresez, fugind de oportunitatile de reglare sau, dimpotriva, folosind un comportament lipsit de empatie, transand dur orice discutie, zguduindu-le pe celalalt, pentru a-l impiedica sa mai riposteze.

Ramand constant in fuga, ma agresez pe mine. Bineinteles, genul acesta de atasament ne dezvolta foarte bine capacitatea de autonomie. Avem mare incredere ca putem gestiona situatii diverse si, daca apare ceva care sa impiedice asta, ne decompensam, e risc de depresie si anxietate. Daca nu functionez eu (pentru ca sunt bolnav/a sau m-am incarcat cu sarcini dincolo de limite si am intrat in burnout), pe cine ma mai sprijin? De aceea, e o presiune interioara uriasa de a sta in zona care ma securizeaza – functionare superioara, competenta, abilitati rezolutive eficiente etc.. Am nevoie sa cred ca sunt grozav/a – pot sa rezolv, sa invat orice. De multe ori, adictia de munca se asociaza cu acest atasament, pentru ca succesul imputerniceste si securizeaza, obturand realitatea – ca prea multa munca e auto-agresiune, ca e in regula si sa nu putem, pentru ca putem primi ajutor de la ceilalti.

Evitarea intareste mecanismul anxietatii de abandon. Evitand, cred ca nu am resurse sa fac fata si nu incerc confruntarea, care mi-ar arata ca nu e dracul atat de negru. Daca ies, totusi, din carapace si sanctionez orice nepotrivire cu celalalt (ori nu cred ca exista relatii cu compatibilitate totala), mi se confirma ca e mai bine si mai sigur sa stam singuri, ca, astfel, nu e niciun risc sa fim raniti. Dar, as zice eu, nu e nici vreo fericire.

Atasamentul nesigur si psihoterapia

Evident, exista multe variatii, in functie de persoanele cu care intram in contact, de momentul din viata, de cat de traumatizat e psihicul nostru. In plus, nu e corect sa credem ca un stil nesigur de atasament e o sentinta pe viata. Creierul se poate adapta, poate reinvata, poate reintelege realitatea, iar procesul de psihoterapie faciliteaza, incurajeaza schimbarea noastra. In viziunea mea, cel mai vindecator element in psihoterapie este relatia terapeutica. Experimentam, astfel, acceptare, continere, oglindire validatoare, care ne daruieste libertate in felul in care ne construim identitatea si atasamentul. Va doresc sa descoperiti si sa internalizati un stil de atasament care va permite echilibru intre nevoile de autonomie si cele relationale!

anapapahagi

Despre autor

Ana Papahagi este psihoterapeut cu specializare in psihoterapii scurte, colaborative, orientate pe resurse si solutii si formare teoretica in consiliere cognitiv-comportamentala, forma REBT.

Ana ofera servicii de consiliere psihologica si psihoterapie la Cabinetul propriu, fiind certificata pentru aceste activitati de Colegiul Psihologilor din Romania. In paralel, este trainer, organizator de workshop-uri si are o activitate publicistica sustinuta, articolele sale fiind publicate de site-uri precum psychologies.ro sau lapunkt.ro.