Avatar

Criza de identitate

23 mai 2014
1 Comment
28 Views

vintage-flower-cover-photos-hd-photography-best-photos-vintage-ballon-photography-photography-wallpaperCum topaim noi din criza in criza, urmand firul scurt sau lung al propriei vieti, ne tot lovim, recurent, de criza de identitate. Ea are obiceiul sa apara in adolescenta, la alegerea carierei (mai ales daca trebuie sa se armonizeze cu vocatia), la selectionarea genului si tipului de partener, la mijlocul vietii, la nasterea propriului copil, la plecarea lui de acasa, la pensie, cand pierdem pe cineva drag… si astea ar fi doar cateva din pietrele mai alunecoase ale raului existential. Cine suntem? Cine am vrea sa fim? Care e diferenta dintre cele doua si cum o stergem?

Unul din exercitiile pe care le-am facut la un curs de formare presupunea sa desenam statusul actual si apoi pe cel dorit. Colega cu care lucram m-a intrebat cum fac sa ajung dintr-o parte in alta si am ridicat din umeri. Habar n-aveam. Apoi, cu ajutorul formatorului (caruia tin sa ii multumesc si pe aceasta cale), am rugat obiectivul visat sa ii dea un sfat celuilalt si sfatul a fost: Nu te panica!

Am fost foarte incantata ca exista undeva in mine (si aici jungienii ar spune arhetipul batranului intelept) o particica prietenoasa care stie sa ma indrume atat de bine. In noianul de schimbari pe care le suportam cu dintii inclestati in calatoria abrupta care este viata, e usor sa ajungem la disperare, sa ne invartim intr-un labirint dureros, fara sa intrezarim iesirea. Constiinta timpului ticaind in corpul nostru amplifica senzatia ca nu avem voie sa gresim de prea multe ori, ca irosim sanse, pe care nu le vom mai regasi niciodata.

Ceea ce vreau sa spun e ca valtoarea emotionala in care ne arunca o criza identitara ne spulbera farama de logica si ne da senzatia ca suntem cu spatele la perete. Prin urmare, daca o voce interioara, increzatoare in propriile resurse, ne-ar spune raspicat in mijlocul crizei sa nu ne panicam, ar fi grozav (indiferent daca pare ca nu suntem pe drumul cel bun sau ca nu ne vom mai regasi esenta a ceea ce consideram ca ne reprezinta).

Am aflat si eu de curand ce sustine Daniel Kahneman si anume ca sentimentul de pierdere ne face sa devenim din ce in ce mai irationali, respectiv sa ne agatam de situatii sau persoane care e posibil sa aiba o influenta toxica.

Daca avem incredere ca vom rezolva doliul dupa un sine anterior sau sentimentul de inadecvare dintre alegerile prezente si cele dorite, putem urca urmatoarea treapta.

Aici intra in scena faimoasa intrebare miracol din terapiile scurte: Daca ne-am imagina ca, printr-un miracol, problema ta ar disparea, cum ar arata viata ta? Punand ochelarii lipsei problemei, putem sa ne uitam in jur. Am arata altfel? Ne-am comporta diferit? Ce am incuraja in noi? Ce nu ar fi prezent si de ce? Cine ar observa schimbarile? Cum ar reactiona? Ce reactie am avea la reactiile lor?

Cand stim spre ce vrem sa ne indreptam, e nevoie sa vizualizam primul pas, de ce avem nevoie pentru a putea pasi si setarea unor parametrii specifici pentru o pasire de calitate.

De exemplu, daca ne trezim la 30 de ani ca suntem foarte departe de idealurile cu care ne-am lansat pe scena profesionala si ca am pierdut ani buni incercand doar sa supravietuim, fara sa regasim in paleta de activitati curente vreunele care sa ne faca placere sau sa ne implineasca, e rau.

Acesta este gandul cu care debuteaza sireata criza de la mijlocul vietii. Ea se caracterizeaza printr-o mana intinsa inspre ceea ce a trecut si nu se mai intoarce, un oftat sfasietor, o stare de lehamite, un sentiment de inutilitate si de a fi prins in capcana.

De cele mai multe ori, desi avem senzatia unei nepotriviri, nu stim care este alegerea potrivita. Apoi, daca, printr-un efort de a gasi drumuri alternative, dam peste cel castigator, putem crede ca sistemul in care ne invartim rotita profesionala nu poate fi parasit, fara pierderi considerabile. Acum se aude bubuitor sfatul despre panica.

Dupa ce am tras aer in plamani cu putere si l-am expulzat la fel de puternic, ne retragem mana indreptata inspre trecut si, cu toate ca nu e frumos sa aratam cu degetul (din ratiuni pe care eu nu le-am inteles niciodata), il orientam inspre viitor.

Cum ar fi viata mea daca, printr-un miracol, maine, nu as mai lucra ca x, ci as avea o slujba care sa ma provoace si amuze totodata si din care sa ma pot intretine? Eu aici as vrea ca ceea ce scriu sa miste si sa inspire (gen Truman Capote in Alte glasuri, alte incaperi) si as avea un centru de bunastare emotionala, in care sa fie si spa si nutritionist si psiholog si deja mi se deruleaza apetisant in fata ochilor tot felul de grupuri de suport si workshopuri tematice. Cititorul harnic e rugat sa puna in loc imaginea lui placuta si odihnitoare. Sunt convinsa ca si cei care au completat cu rentier pot avea sanse de succes.

Acum a venit randul primului pas. Daca esti mecanic si vrei sa devii frizer, pentru ca intotdeauna ti-ai dorit sa simti cum iti aluneca printre degete par matasos, trebuie mai intai sa te inscrii la un curs de calificare in domeniu. Dupa o cautare dedicata pe internet si o salivare intensa la sintagme de genul tehnici de ondulare cu ajutorul bigudiurilor, ar trebui sa fie clar care e cursul pe care vrei sa il faci, in ce perioada se desfasoara, cum faci sa strangi bani ca sa il platesti, desi ai un credit la banca, daca mai ai destule zile de concediu ramase ca sa poti pleca de la serviciu etc.

Urmeaza alte detalii importante: cum ii explici nevestei careia mereu i s-a parut sexy sa aiba un barbat care miroase a benzina si a ulei de motor ca e mult mai erotic sa stii sa tunzi in trepte, cum il asiguri pe colegul Vasile, care ti-a fost mentor si care e foarte mandru de munca ta, ca efortul lui nu a fost irosit si vei pastra amintirea bujiilor pentru eternitate. Cand primul pas e gandit si strategia de pasire e perfectionata, te poti avanta.

Una dintre greselile pe care le-am facut la inceputul muncii mele ca psiholog a fost sa nu inteleg ca orice tip de schimbare poate fi dureroasa, chiar si schimbarea pozitiva. Lucram cu o victima a violentei domestice, care reusise, dupa o incercare a sotului de a o omori cand i-a spus ca il paraseste, sa se mute din apartamentul conjugal, in conditii foarte bune.

Eu eram entuziasmata de curajul ei si mi se parea ca am depasit ce era mai greu. Nici nu am vazut de unde vine criza. Obisnuinta de a trai ani de zile cu sotul ei, atasamentul, afectiunea, un statut pe care il respecta, toate pierdute dintr-o data. Deci, inflacararea care vine cu noua viata e, de multe ori, dublata de doliul fata de cea veche. Fiti pregatiti pentru melancolie, ochi umezi si strangere de inima.

Exemplu de mai sus nu vrea in niciun fel sa trivializeze amalgamul de emotii care insoteste o criza de identitate, ci are scopul de a prezenta simplu o tehnica de a sari peste unele dintre obstacolele ei. De asemenea, nu am aroganta de a ignora subtilitatile felului in care ne raportam la noi insine.

De la investitia excedentara intr-una din pozitiile noastre interioare, cum ar fi cea de mama, care poate duce la sentimentul lipsei de sens, atunci cand copilul se maturizeaza si nu se mai bazeaza pe ajutorul parintelui, la pierderea partenerului de viata, care schimba radical dinamica interactiunii cu sine, fiecare gaura din tesatura eului are efecte profunde.

Cred insa cu tarie ca suntem echipati sa depasim situatiile dificile si ca putem sa ne gasim calea spre noi, chiar daca pe moment ne simtim rataciti sau imprastiati intr-un puzzle care nu isi mai reveleaza forma. Mai mult decat atat stiu ca e bine sa credem ca putem reusi din motive de profetie autoimplinita, placebo pozitiv si alte teorii asisderea. Pentru cei care vor sa traverseze mai repede etapele crizelor de identitate sau care simt ca s-au blocat pe parcurs, recomand, ca de fiecare data, psihologul potrivit. Nu lasati criza de identitate sa va panicheze!

Puteti face programare la 0723 66 64 33, programare@anapapahagi.ro, https://www.facebook.com/anapapahagi.ro.



Adresa Cabinet:
Strada Visinilor, nr. 3, sector 2, Bucuresti
(in cadrul Centrului PsihArt)
Telefon: 0723 66 64 33