Avatar

Cum ma povestesc pe mine insami

31 ianuarie 2014
No Comments
25 Views

7031409-sand-shells-snail-starfish-beach

Pentru cei indragostiti de semnul intrebarii pe care post-structuralismul il pune asupra adevarurilor absolute, terapia narativa ar trebui sa fie o trufanda. Michael White si David Epston s-au uitat cu atentie la modul in care crosetam povestea vietii noastre, la usurinta cu care preluam pasaje intregi din ideile stantate in cultura in care am avut norocul sa ne nastem (e important sa avem o cariera, sa gasim un partener de viata, sa ne casatorim, sa avem copii, sa avem un grup de prieteni, sa ne integram la locul de munca) si le impletim cu sfaturile si interdictiile persoanelor care au avut autoritate in perioada noastra formativa.

Ei si-au dat seama ca suntem inclinati sa credem o anumita varianta (limitativa) despre noi insine, fara sa stim ca exista alternative (asa cum Justine al lui Lawrence Durrell nu poate sa-l conceapa pe Balthazar). In romanul fiecaruia despre sine insusi, autorul acorda prioritate anumitor caracteristici si intamplari, ignorand potentialul altora.

Cand clientul vine in terapie, povestea lui e suprasaturata de probleme: nu sunt in stare de nimic, am fost totdeauna o ratata, viata mea e asa din vina lor, iar efortul (sau, mai bine zis, placerea) terapeutului narativ se concentreaza pe iluminarea capitolelor care pot fi rescrise de client intr-un mod mai prietenos fata de sine.

Limbajul e si el examinat pentru ca s-ar putea ca fragilitatea constructiei narative sa rezide tocmai intr-o alegere neinspirata a cuvintelor. E o diferenta intre vinovatie si responsabilitate, la fel cum a avea grija de sine nu e colega de banca cu hulitul egoism.

Povestile de invalidare (ceva e in neregula cu mine), blam (e vina mea ca nu am terminat proiectul la timp), imposibilitate (nu pot sa scap de relatia asta distructiva), deresponsabilizare (din cauza lui…), neacceptare (nu mi se poate intampla mie asa ceva) sunt parate pentru efectele lor distructive si puse la colt, pentru a lasa loc unui glas mai sanatos.

Terapeutul nu porneste la drum cocotat pe scaunul expertului care stie care e treaba cu transferul, cognitiile irationale, problemele de comunicare, ci e curios sa afle cum a ajuns clientul sa creada in povestea problemei lui (de exemplu, ca daca ceva nu merge bine, cineva trebuie sa fie vinovat). Clientul pleaca din terapie cand isi rescrie romanul, fiind intr-o mai mare masura constient de ce inainte i se parea implicit si alegand povestea care are sens intr-un mod constructiv pentru el.

Deconstructia este unealta cu care terapeutul narativ ne directioneaza cativa pasi in lateral ca sa ne uitam cu detasare si interes la expunerea problemei pe care o reclamam, subiectificand-o si externalizand-o. Voi prelua o tehnica pe care dr. Bogdan Cezar Ion, unul dintre formatorii scolii de consiliere si terapii scurte, colaborative, orientate pe resurse si solutii, o foloseste cu mult insight ca sa explice subtilitatile externalizarii.

Clientul poate fi intrebat despre problema lui: cum isi justifica prezenta in viata lui, care este istoria ei, care sunt influentele contextuale, ce impact are, care ii sunt prietenii/dusmanii, ce tactici foloseste. O alta metoda, mai spectaculoasa, presupune chiar invitarea problemei sa se prezinte. Ca sa va dau o idee cum se procedeaza, am ales Procrastinarea (acest mod pompos de a ne adresa amanarii), pentru ca multi sunt deja familiarizati cu dansa si pentru ca imi este simpatica.

Stimata Procrastinare, ne-ati putea spune cand ati aparut in viata Anei?

Am aparut destul de devreme in viata Anei, ca sa o ajut sa scape de ceea ce nu ii placea. De exemplu, cand avea vreo 8 ani, la masa de pranz, alegea partile favorite, iar patrunjelul sau legumele fierte le punea pe marginea farfuriei. O faceam sa creada ca le va manca pana la urma (ca sa nu se supere mama ei), dar, la sfarsit, cand le vedea singuratice si uscative in farfurie, se simtea nefericita si incerca sa le piteasca. Pana la urma, mama a prins-o pentru ca in bucatarie incepuse sa miroasa urat de la toata mancarea pitita.
Cum ati descrie relatia dvs. cu Ana pana acum?
A fost si sper ca va fi in continuare o relatie frumoasa, constructiva. In ultima vreme, nu ma mai asculta ca altadata, dar am avut si eu perioada mea de glorie.
Ne puteti povesti despre perioada aceasta?
Desigur. Era perioada liceului, care Anei nu i-a placut deloc. Cand ajungea acasa, in loc sa isi faca temele, o tentam cu carti. Aveam aliati puternici: o biblioteca mare, materiile terne foarte rar predate de profesori cu vocatie, o inteligenta care ocolea cu obstinatie stiintele exacte, o preferinta pentru reprimare, ca mecanism de aparare, o tendinta de a exagera atunci cand ii placea ceva. Ii spuneam ca, dupa o zi plicticoasa, trebuie sa existe si putina distractie si, daca se apuca de citit, o tinea tot asa pana seara. Alea erau vremuri frumoase…
Va reusea intotdeauna tertipul cu cartile?
Nu. Mai incercam sa o pacalesc cu un film, cu discutii cu sora ei, cu plimbari, dar, daca isi punea ea in cap ca trebuie sa invete cine stie ce tampenie, nu prea mai aveam succes. Motivatia, structura si scopurile in care credea au stat intotdeauna in calea distractiei. Eu am zis mereu ca nu poti sta tot timpul cu nasul in teme…
Care e statutul dumneavoastra acum?
Pai, eu zic sa sunt o parte importanta din viata ei si incerc de cate ori e posibil sa o fac sa isi dea seama de asta: cand trebuie sa se trezeasca dimineata; cand are de terminat un proiect important, ii atrag atentia ca e un articol interesant pe internet sau o conversatie fascinanta cu colegele despre psihoterapie. Fac si eu ce pot.
Multumim.
Cu placere. Mai erau multe de spus, dar putem sa o lasam pe alta data.

Aceasta disociere poate fi amuzanta si poate oferi spatiul necesar pentru o privire critica asupra mecanismelor pe care le foloseste problema pentru a avea impact in viata noastra. Exceptiile, momentele in care nu ne lasam smecheriti de ea, ne arata solutiile care functioneaza. Cand se termina interviul, clientul se simte de cele mai multe ori despovarat, privind problema de la distanta ca pe o entitate care poate fi controlata.

Terapia narativa are multe pietre pretioase in cufarul ei si eu intentionez sa scotocesc in continuare, ceea ce va doresc si dumneavoastra.



Adresa Cabinet:
Strada Visinilor, nr. 3, sector 2, Bucuresti
(in cadrul Centrului PsihArt)
Telefon: 0723 66 64 33