Avatar

Cum si cand sa spunem „Nu!”

25 septembrie 2020
No Comments
65 Views

Asa cum stiti, a spune „Da!” celuilalt, cand contravine dorintelor noastre e echivalent cu a ne spune noua insine „Nu!”. A-l alege pe celalalt in detrimentul propriei persoane este o reactie traumatica. Si in procesul nostru de maturizare, ar fi grozav sa invatam sa fim in acord cu noi. Ca sa exploram mai bine acest colt de univers psihic, propun trei tipuri de limite – limite permeabile, limite rigide si limite sanatoase.

Limite permeabile

Limitele permeabile ne vulnerabilizeaza in fata abuzului. Cel mai probabil, ingrijitorii nostri nu au stiut sa ne ghideze inspre prezenta de sine (Ce simt? Ce vreau? Ce e potrivit pentru mine?), impunand reguli insuficient de bine explicate, rigide, care nu validau trairea noastra. Astfel, am inteles ca nu conteaza ce simtim, ce dorim si e necesar sa ne adaptam la cadrul in care functiona familia.

Daca parintele nu e suficient maturizat, nu poate digera reactiile emotionale ale copilului, contaminandu-se cu ele si nu va incuraja exprimarea lor. Cel mic e trist, simt si eu tristete, pe care nu o pot regla. Deci, nu pot sa il ajut pe copil sa se regleze, insotindu-l in durerea lui. E posibil si sa fiu atat de sensibil/a la suferinta lui/ei incat a fi parinte sa devina o povara, sa simt resentiment pentru anxietatea cu care traiesc acest rol.

Eventual, ca parinte, reprosez emotiile mele negative in fata actiunilor, ideilor, emotiile copilului, ca si cum copilul sau oricine din afara mea e responsabil de modul in care aleg sa interpretez si sa vibrez la orice informatie. Sunt adulti, care se simt mereu vinovati de emotiile negative ale celorlalti si sunt foarte preocupati sa nu deranjeze.

Daca am preluat aceasta confuzie:

  • Vom rezona cu rolul de salvator, pactand foarte puternic cu parintele-victima. Nu pot spune ceva la care poti reactiona cu suparare pentru ca te-am suparat. Adica eu sunt vinovat/a ca te-am suparat. Si aici ma identific cu parintele-victima, nu pot tolera suferinta ta si, apoi, cu copilul din mine, si vina mea pentru suferinta ta, deci mai bine nu spun nimic.
  • Ma uit la celalalt pentru ghidaj, fara a intelege ca raspunsurile sunt in interior. Prin urmare, vom ignora propria opinie, simtire si vom prioritiza vointa celuilalt. Poate chiar vorbim de o dependenta disfunctionala de celalalt – care imi da girul valorii, valideaza ce e corect sau nu la mine.
  • Nu spun „Nu!” pentru ca nu am speranta ca se va tine cont de refuzul meu, bazandu-ma pe experienta de ani de zile in care vocea mea nu a contat.

Daca vocea noastra e interzisa, uitam ca o avem, ceea ce e foarte trist. Si e atat de evident, cand vad oameni care stau peste program la munca, se dau peste cap, intra in burnout, dar nu acceseaza puterea de a pune limite, de a cere ce e sanatos pentru ei. A nu putea spune „Nu!” ne lasa vulnerabili in fata oamenilor sau organizatiilor cu comportament abuziv, care profita de ranile noastre si ne ignora nevoile.

Daca aveti aceasta problema, e bine sa stiti si ca luminati ca un far pentru persoane cu tendinte narcisice sau de psihopatie, care stiu ca pot manipula si folosi dupa bunul plac aceasta vulnerabilitate, numita si people-pleasing.

Limite rigide

Folosim limite rigide pentru ca am trait, am crescut intr-un climat disfunctional: inflexibil, punitiv, intruziv. Cel mai probabil va fi un mecanism de supravietuire in care ma apar de ce vine de la celalalt. Daca in copilaria, adolescenta noastra, am fost bombardati de mesaje, comportamente toxice, suntem intoxicati. Nu mai intra nicio abatere de la ce stiu si simt ca e bine pentru mine.

Din pacate, oamenii sunt imperfecti. Nu o sa gasim niciodata situatia ideala, in care celalalt sa nu greseasca sau sa nu ne simtim raniti in relatia respectiva. Cu cat conexiunea are un grad mai mare de intimitate, cu atat suntem mai sensibili la ce primim. Deci, e o adaptare greu compatibila cu relatiile semnificative.

Uneori, oamenii care pun limite rigide, par ei insisi cu tendinte narcisice sau de psihopatie, in care nu exista empatie si blandete fata de celalalt. Mi se pare important de inteles ca cel/ cea care e afectat/a in acest fel nu are prea multa alegere interioara. Nu isi poate permite sa se uite la altcineva, pentru ca e coplesit/a de ce simte. Durerea e devastatoare si e nevoie sa functioneze, nu isi permite sa lase vreo portita deschisa pe unde sa mai intre niste suferinta.

Mai exista si situatia in care multa vreme propriile limite au fost laxe, poroase. Deci, am facut loc persoanelor cu comportament abuziv, m-am abuzat eu incercand sa fiu acceptat/a si dorit/a si acum am decis sa invat sa pun limite. Dar, cum nu e (inca) mult echilibru interior, ele sunt puse abrupt, dur, ca sa il sperii pe celalalt. S-a trecut de la prea multa grija la nicio grija, pentru ca reperele interioare nu indica nuantele. E ca si cum ai gandi dihotomic: raii si bunii. Si raii trebuie eliminati si pedepsiti.

E posibil sa existe si o tendinta de a fi suspiciosi fata de bunele intentii ale semenilor nostri, pentru ca cei cu care am intrat initial in contact nu erau prea binevoitori in general. Cand sunt protectii mari, sunt rani mari.

Limite sanatoase

A refuza este un verb important din valiza noastra cu instrumente de comunicare. Ca sa pot sti ce e potrivit pentru mine e nevoie de o relatie cu sine in care sa fie prezenta in minte si corp. Daca suntem atenti, primim informatii importante despre noi. Ce vrem? Ce ritm avem? Cum procesam informatia? Cat putem fi atenti? Cat putem fi activi? Cum e ce primesc? etc.

Procesul de psihoterapie ne orienteaza catre raspunsurile noastre la intrebarile despre identitate, preferinte, vise, dorinte, nevoi. Ne vom descalci din ghemul mesajelor, prescriptiilor, injonctiunilor, definitiilor altora despre cine suntem.

Pasul urmator este despre a intelege cum construiesc relatii cu ceilalti. Si, daca ne focusam pe verbul „a refuza„, trebuie sa ne clarificam:

  • cum interpretam intentiile interlocutorilor,
  • cum verificam daca e real ceea ce intelegem,
  • ce limite sunt dispus/a sa permeabilizez, sa las loc de compromis
  • si ce limite sunt foarte important de pastrat si protejat.

In procesul psihoterapeutic, ne vom analiza mecanismele de aparare (punitive, evitante, submisive etc.) si vom incerca sa le inlocuim cu solutii mai sanatoase si mai utile pentru viata noastra. In cadrul unei relatii securizante, de acceptare, validare, vom stimula vindecarea, recuperarea psihicului nostru.

Eu cred in indemnul „Blandete cu fermitate!” si ii invit in cabinet (si acum, pe perioada pandemiei, online) pe cei care doresc sa faca alegeri potrivite pentru ei, sa integreze modalitati sanatoase de a pune limite si de a respecta limitele sanatoase ale celorlalti.



Adresa Cabinet:
Strada Visinilor, nr. 3, sector 2, Bucuresti
(in cadrul Centrului PsihArt)
Telefon: 0723 66 64 33