De ce raman femeile intr-o relatie abuziva

Cel care se scufunda in domeniul plin de capcane al asistentei sociale, in mod special cel al violentei domestice, animat de dorinta de a eradica raul din lume, va primi multe palme de la destin. Efortul de a gasi un loc in adaposturile aglomerate, consilierea primara, cea specializata psihologica si juridica, negocierile cu Politia, decontarea certificatelor IML, fara sa mentionam sperantele si asteptarile de mai bine sunt distruse prin decizia frecventa a victimei de a se intoarce in relatia abuziva.

Apare atunci tentatia de a intra in randul lumii si de a considera ca femeia respectiva merita ceea ce i se intampla, ca nu ii pasa ca traumatizeaza copiii si un fel de lehamite cum ca orice ajutor este in van. Antidotul pentru genul asta de gandire e o privire focusata pe ce presupune a ramane si a pleca din sirul lung de lovituri si alte violente.

Amalgamul de iubire, rusine, neincredere in sine, frica de complicatiile financiare si juridice, inclusiv cresterea posibilitatii ca viata sa-i fie in pericol dupa parasirea domiciliului (ceea ce e adevarat), lipsa retelei sociale si a suportului familiei de origine si asa mai departe se imbina obstinat in alegerea neplacuta, dar aparent mai sigura, de a isi duce in continuare crucea pe acelasi drum.

Daca ar fi sa luam un exemplu reprezentativ, femeia cu doi copii, salariu de 3000 de ron, care si-a achizitionat locuinta impreuna cu sotul violent are de depasit o multime de obstacole pentru a obtine libertatea. Mai intai sunt cele psihice:

• convingerea ca e mai bine ca cei mici sa aiba un tata (indiferent cum este el),
• divortul asociat cu esecul personal,
• spaima ca va afla lumea – fobie fata de mila sau invinovatire,
• obisnuinta de a avea un anumit statut social si stil de viata (chiar daca este impanat cu teroare),
• o lipsa de incredere vizavi de performanta proprie (evident, in mare parte datorata cuvintelor de incurajare pe care le primea in dar de la sot),
• teama ca cei mici sa nu fie marcati de separarea de tatal lor sau, daca sunt mai mari, sa nu declare in timpul procesului de stabilire a custodiei ca doresc sa ramana in grija acestuia,
• oroare de toate procedurile juridice asociate cu ordinul de protectie, ordonanta presidentiala, procesele de divort, custodie si partaj.

Apoi, vin rostogolindu-se dificultatile financiare – de la costul actiunii in instanta pana la pretul aproape inaccesibil al chiriei unei garsoniere. Precizez ca perioada in care are voie sa fie gazduita intr-un adapost nu e suficienta ca sa rezolve toate hangaralele enumerate mai sus, iar celeritatea in cazul ordinului de protectie e mai lesinata decat ar trebui.

Un alt inamic veritabil al egalitatii de putere si fericirii in relatie este agresorul. El foloseste diferite strategii pentru a-si mentine ”bunurile”:

Cuceritorul promite ca se va schimba. Este ultima data si nu s-ar fi suparat daca nu ii pasa atat de mult. In perioadele de acalmie, este romantic, isi copleseste partenera cu dovezi de iubire (nu ar putea trai fara ea) si plange amintindu-si cat de rau era cand se certau.

Teroristul emotional mizeaza pe violenta economica si sociala. Sotia nu ar trebui sa aiba un servici, ci grija de familie. Oricum, nu s-ar descurca, pentru ca e cam neindemanatica si nu poate lua decizii in situatii de tensiune. Noroc ca exista el pentru a o ajuta sa aleaga corespunzator. Nu ar mai trebui sa piarda timpul cu tot felul de asa-zise prietene care o influenteaza negativ, pentru ca devine o cata ca si ele. Fratele e cam bagaret, mama e isterica si tatal nu se tine de cuvant, mai bine stau doar ei doi, fara alte complicatii.

Tortionarul ameninta cu moartea, se uita fioros, manuieste cu dexteritate obiectele contondente si cand loveste, nu se joaca. Exista reguli clare de comportament si orice greseala e pedepsita aspru.

Nota: Tipologiile au doar un rol demonstrativ, ele existand in variante combinate si cu diferite alte moduri de manifestare.

Ar mai fi o anumita inclinatie patriarhala a societatii romanesti de a incuraja subordonarea femeii,  acceptarea sociala a agresivitatii ca atribut ce complimenteaza barbatul, transformarea violentei intr-un rau ce poate fi tolerat pentru ca nu pare a exista o alta optiune (in comunitatea in care locuieste victima, majoritatea familiilor se afla in situatii similare). Femeia care paraseste relatia abuziva poate intampina:

• atotstiutori care sa ii dea sfaturi legate de trauma divortului, de iresponsabilitatea de a desparti copiii de tata, de omniprezenta defectelor la barbat (daca nu e cu mamica, ii place bautura);
• o familie care refuza rusinea de a primi inapoi o fiica divortata si care sustine cauza sotului nedreptatit;
• prieteni care nu vor sa se amestece de teama represaliilor din partea agresorului.

Uneori, intentia reparatorie, prin care victima incearca sa sparga homeostazia, dar sa pastreze familia, presupune apelul la serviciile de consiliere psihologica. Un obiectiv frecvent este dorinta de a schimba comportamentului partenerului.

Urmeaza dezamagirea si chiar abandonul demersului terapeutic, atunci cand se lovesc de mesajul ca e o hotarare care nu le apartine (agresorul familial simte rar imboldul de a se implica voluntar intr-un proces psihoterapeutic pentru ca nu i se pare ca ar avea vreo problema de comportament, motivand ca izbucnirile violente au o cauzalitate externa – m-a enervat si am lovit-o).

Psihologii care lucreaza in acest domeniu stiu cat este de dificil sa constate ca victima se afla intr-un stadiu de precontemplare a schimbarii si sa stabileasca impreuna un plan de siguranta care sa contina descrieri ale modului in care trebuie sa stea cand este lovita (de exemplu, pe jos, cu picioarele la piept si cu mainile in dreptul capului), prioritizarea punerii la adapost a copiilor, un semnal (cum ar fi un stergar pus in dreptul ferestrei) care sa-l determine pe un vecin binevoitor sa sune politia, evitarea camerelor cu gresie si faianta si a bucatariei (unde sunt cutite) etc. E important sa se construiasca o relatie terapeutica solida, care sa sustina o eventuala decizie de a pleca.

Toate aceaste bariere nu sunt insurmontabile, dar este nevoie de implicarea comunitatii, prin strategii nationale de prevenire a acestui fenomen, de educatie a populatiei si servicii pluridisciplinare functionale care sa ofere alternative utile victimelor violentei in familie. Cand ne trezim ca blamam persoana care se afla intr-un astfel de context familial, sa ne gandim ca nu e atat de usor precum pare sa te lupti cu obisnuinta, atasamentul format in ani de locuit impreuna si, mai mult decat orice, cu frica.

Puteti face programare la 0723 66 64 33, programare@anapapahagi.ro sau prin Formular de Contact.

anapapahagi

Despre autor

Ana Papahagi este psihoterapeut cu specializare in psihoterapii scurte, colaborative, orientate pe resurse si solutii si formare teoretica in consiliere cognitiv-comportamentala, forma REBT.

Ana ofera servicii de consiliere psihologica si psihoterapie la Cabinetul propriu, fiind certificata pentru aceste activitati de Colegiul Psihologilor din Romania. In paralel, este trainer, organizator de workshop-uri si are o activitate publicistica sustinuta, articolele sale fiind publicate de site-uri precum psychologies.ro sau lapunkt.ro.