Avatar

Mecanisme de adaptare in raport cu munca

2 noiembrie 2020
No Comments
226 Views

De la nefericirea de luni dimineata pana la entuziasm si starea de flux, rezonam diferit la ideea de munca. Care e reperul sanatos? Daca ne uitam la norma, s-ar putea ca in jurul nostru sa intalnim multa disfunctionalitate: limite precare; lipsa de grija fata de sine, colegi, subordonati ierarhic; lupte de putere; cerinte dure, care imprima colaborarii un parcurs neplacut sau chiar trait cu suferinta psihica.

De aceea, e nevoie de un exercitiu de empatie pentru a intelege cum ne raportam la munca, implicand:

  • mecanisme de adaptare prin care cautam munca pentru a ne alina nevoile ignorate, ranite in relatiile semnificative,
  • mecasnime de adaptare prin care evitam munca, ea fiind un context dezagreabil sau chiar (re)traumatizant,
  • mecanisme sanatoase, de implinire prin munca.

Mecanisme de adaptare –> munca este un instrument de alinare a nevoilor ranite

Aici ma voi referi in mod special la categoria celor care muncesc peste program, accepta sau isi impun sarcini care depasesc capacitatea de a le rezolva in timpul stabilit. Si care, bineinteles, vor ajunge des la burnout, epuizare fizica si psihica. Vom explora  impreuna acest comportament de exagerare, fara granite in conexiunea cu sine si ceilalti.

  • Munca ne ajuta sa ne simtim puterea. Daca ne-am perceput sau chiar am fost neputinciosi in perioade de vulnerabilitate, e posibil ca sentimentul sa ramana stabil si sa ne fie foarte teama sa-l mai experimentam. De aceea, putem folosi munca, satisfactia ca obtinem rezultate bune ca pe o modalitate imputernicitoare. Aici as adauga si situatiile in care neputinta interioara cere multa putere asupra celorlalti, care se poate transforma in abuz si tiranie.
  • Prin munca, obtinem aprecierea pe care nu stim sa ne-o dam singuri. Daca e o rana pe nevoia de a fi valorizati, suntem dependenti de complimentele, laudele celorlalti. Si vom face tot ce ni se cere, indiferent de acord, oboseala, ritm, valori proprii, pentru a nu pierde relatiile respective. In mod special, relatia cu superiorii ierarhici permite un astfel de transfer sau deplasare, replicand alte situatii de dezechilibru de putere din copilaria noastra.
  • Legam sensul in viata de munca. Fara munca, nu consideram ca avem dreptul sa traim. A refuza munca este rusinos. Doar “lenesii, persoanele care fac umbra pamantului degeaba” refuza munca. De aici, multa vinovatie si rusine, cand nu lucram sau facem ceva “constructiv, util”.
  • Munca e reglatoare de anxietate si stabilizatoare, ne da senzatia de control. Iau aceste sarcini si le clarific, le impart in categoriile potrivite, le rezolv, le arhivez etc.. Prin contrast, a nu mai munci inseamna haos, impredictibilitate, incertitudine.
  • Munca ne ajuta sa ne simtim autonomi. Si dependenta a fost traita atat de neplacut in raport cu ingrijitorii nostri incat nu mai exista alta permisiune interioara decat independenta.
  • Munca ne face sa ne simtim importanti. Daca reusesc sa tot cresc in ierarhia companiei sau am propriul business sau am un statut pe care il valorizez, ma simt special/a, pentru ca nu stiu ca sunt deja.
  • Munca ne face sa ne simtim doriti, dezirabili. Iata sunt clienti, furnizori, colegi, sefi care ma cauta, vor sa colaboreze in mod expres cu mine. Prin urmare, mi se dovedeste ca merit atentia, interesul cuiva si nu sa fiu respins/a sau abandonat/a.

Deci, voi cauta in munca ceea ce nu stiu sa repar altfel. Si atunci comportamentele legate de munca pot deveni compulsive, abuzive fata de mine sau altii si poate aparea adictia de munca cu tot dezechilibrul ei. Prin urmare, celalalte roluri importante: parinte, frate/ sora, sot/sotie, iubit/a, prieten/a, relatia cu sine vor primi mult mai putin decat e necesar pentru a le pastra vitale, sanatoase.

Mecanisme de adaptare –> munca este dezagreabila sau chiar (re)traumatizanta

Sunt oameni care nu stiu ca viata profesionala poate fi implinitoare. Si o traiesc mai degraba ca pe o corvoada.

  • Munca e doar un mod de a castiga bani, de a supravietui. Deci, nu vom depasi acest prim nivel, nu vom explora ce alte nevoi pot fi satisfacute prin munca.
  • Munca este a priori ceva neplacut. Numai hobby-urile iti ofera placere. Deci, speranta e sa vina repede sfarsitul zilei sau vineri ca sa inceapa cu adevarat partea interesanta a zilei/ saptamanii. O activitate placuta care este platita devine munca si deci, neplacuta. Avem senzatia ca, daca satisfice nevoi de baza, atunci nu poate satisfice nevoi mai complexe.
  • Prin munca, trebuie sa dovedim celorlalti ca suntem destul de capabili sau competenti. Cu asa o presiune, munca nu va fi despre provocare si curiozitate si vom procrastina sarcinile, va deveni ceva incomod, care trebuie amanat.
  • Nu vrem sa pierdem investitia emotionala si de efort si de aceea, perseveram fara prea multa tragere de inima in domeniul/ locul de munca gresit. Chiar daca ne simtim ca un peste in copac, e greu sa acceptam adevarul si sa ne reorientam, pentru ca e greu sa stam cu suferinta pierderii a tot ce am construit pana acum, chiar daca temelia e subreda.
  • Nu invat/ aplic pentru postul care ma atrage deoarece:
  • Nu am incredere ca pot face fata solicitarilor;
  • Nu cred ca merit sa mi se intampla lucruri frumoase, cum ar fi un loc de munca potrivit – cu colegi prietenosi si sarcini interesante.
  • Traiesc anxietate, cand primesc sarcini de munca. De aceea, aleg munci subcalificate pentru a scadea din presiunea interioara.
  • Nu sunt in contact cu propria capacitate de a munci. Deci, nu voi sti cand e prea mult, voi obosi des si voi procrastina munca, pentru ca o asociez cu suprasolicitare sau lipsa de vitalitate.

Evitand munca sau raportandu-ma la ea cu neplacere, dezgust, frustrare, nu imi ofer sansa de a trai o viata de calitate. Oamenii se simt mai fericiti si mai satisfacuti cand activitatea lor profesionala e in acord cu cine sunt ei si cu ceea vor sa construiasca si sa impartaseasca. A sta in locul de munca nepotrivit se simte exact asa:  o irosire a timpului si resurselor noastre.

Mecanisme sanatoase de adaptare la munca

Munca poate fi implinitoare, pentru ca devine contextul prin care ne satisfacem nevoile. De la cele relationale (sa fim validati, acceptati, apreciati, sustinuti etc.) la cele care tin de autonomie. Daca interesele, abilitatile, ritmul, capacitatea noastra de activare converg, incepem sa simtim pasiune, entuziasm, curiozitate fata de activitatile din viata profesionala. Si e foarte important ca modul in care ne petrecem majoritatea timpului din zi sa genereze bucurie, sens, utilitate, sa vedem impactul pe care il avem in comunitate.

Psihoterapia ofera cadrul in care suntem facilitati sa procesam emotia in raport cu sursa ei.  De exemplu, daca inca suntem agatati traumatic in tanjirea dupa aprobarea mamei sau tatalui, nu o sa o gasim la seful/ sefa. Ci e de inteles si simtit ca am pierdut aceasta posibilitate in trecutul nostru si e o pierdere grea si importanta. Daca invatam sa ne pozitionam in acord cu realitatea, deci din rol de adult, nu de copil, vom avea mai multa grija de nevoile noastre actuale, neglijate sau brutalizate de fantasma in care suntem prinsi.

E cat se poate de firesc sa dorim sa fim apreciati, eficienti, provocati, dar nu compulsiv, ci cu diferentiere fata de ceilalti si cu libertate interioara de a alege. Daca nu putem sa ii spunem “Nu!” mamei, pentru ca “o impovaram” si ramanem captivi in aceasta dinamica, nu o sa putem spune “Nu!” nici in relatiile in care facem transfer: persoane cu autoritate asignata sau informala sau oricine, care exprima durere cand nu i se da ce cere.

Dincolo de pierderea din copilarie, mi se pare foarte trist sa pierdem si ocazia din viata de adult de a ne simti bine cu noi si cu ceea ce facem. Pe cei care vor schimbare sustenabila in felul in care se raporteaza la munca lor, ii astept cu drag la cabinet (momentan, lucrez doar online).

 



Adresa Cabinet:
Strada Visinilor, nr. 3, sector 2, Bucuresti
(in cadrul Centrului PsihArt)
Telefon: 0723 66 64 33