Avatar

Nevoia de a fi perceputi ca fiind unici si valorosi

Una din problemele pe care o aud cel mai des de la clientii mei este cea a increderii in sine. Cine/ ce ne da valoare? E despre ce facem, ce avem, cum aratam, cat de inteligenti suntem, cat de educati, cat de etic e comportamentul nostru? Si daca raspunsul e da, la oricare dintre variante, e clar ca unii au mai mult. Adica niste cetateni au mai multi bani; o piele mai tonifiata, cu colagen adorabil; au eruditie si stiu sa jongleze cu termeni care de care mai ferchesi; au o functie cu acronime impresionante… intelegeti ce zic.

Daca ne asezam in comparatie cu altii, asa cum au stiut generatii de parinti sa ghideze (nu mai vorbesc de sistemul traumatizant de invatamant), atunci cumva vom iesi pe minus. Si daca a fi = a sti/ a face/ a avea, ne vom simti in neregula pe lumea asta ca nu suntem suficient de ceva. Ori fiecare dintre noi e unic si are nevoie sa fie vazut ca unic. Eu am ritmul meu, felul meu de a intelege si de a experimenta viata, abilitatile mele si ele trebuie respectate si incurajate. Altfel, voi avea o viata care nu mi se potriveste, deci plina de inadecvare si suferinta.

Din perspectiva mea, responsabilitatea parintelui este sa incurajeze ca vocea interioara sa fie cat mai in acord cu simtirea si autenticitatea copilului. Altfel, avem adulti care nu stiu ce vor, nu stiu sa interpreteze ce simt, cauta repere in exterior, pun presiune sa fie ca altii si sunt dezamagiti ca, si atunci cand copiaza retete, nu vine fericirea si implinirea. Mult chin!

Daca ne uitam din alt unghi, ar fi bine sa vedem ca suntem un complex – adica nu suntem redusi doar la corp, la inteligenta, la vointa, la ce facem. Ceea ce avem noi de impartasit in relatii nu poate fi fracturat. Nu pot vedea corpul separat de personalitate, de tot ceea ce il anima. Zambetul, felul in care punctez cuvintele cu gesturi, felul in care rostesc gandurile si leg ideile, o privire in jos, caldura unei strangeri de mana. Tot pachetul intra in conexiune cu ceilalti. Din acest motiv, a vedea imaginea unui corp pe Instagram, fara sa ai informatii despre om, nu te pune in contact decat cu o mica parte din ceea ce este acel cineva.

Daca nu inteleg ca sunt unic si am valoare pentru simplul fapt ca sunt om, ii voi agresa pe ceilalti ca nu sunt ca mine, ma voi agresa pe mine ca nu sunt ca ei, imi voi agresa copiii ca nu reflecta intocmai cine sunt eu, ca nu au viata pe care mi-o doresc eu pentru ei, ca nu imbratiseaza aceleasi valori si credinte despre viata. Eu cred in trauma complexa tocmai pentru ca vad cat e de greu sa te repozitionezi interior dupa ce zi de zi, ani intregi, ti se transmite implicit sau explicit ca esti altfel. Cat de greu e sa te duci inspre tine, sa iti urmezi vocea si nu pe cea a parintilor, bunicilor si tuturor celor care, in urma ta, si-au tot predat stafeta traumei de identitate.

Ce rost are sa imi doresc piele deschisa, cand pielea mea are o nuanta cafenie? Ce rost are sa imi doresc sa ma adaptez imediat la persoane noi, cand personalitatea mea e introverta si are nevoie de un timp de ajustare, tatonare? Ce rost are sa vreau sa retin nume si date, cand memoria mea nu e echipata pentru asta? Ce rost are sa lucrez intr-un birou, cand mie imi place sa plantez trandafiri? Ce rost are sa vreau sa fiu altcineva, cand deja sunt eu si pot onora asta. Pot folosi cine sunt sunt eu pentru a munci si lupta pentru obiectivele care mi se potrivesc.

M-a inspirat discursul lui Franz Ruppert si al Dianei Vasile despre nevoi. Sper ca si pe voi sa va inspire micul meu comentariu despre unicitate si valoare ca sa va apropiati cu blandete de voi si sa respectati specificitatea voastra.

 



Adresa Cabinet:
Strada Visinilor, nr. 3, sector 2, Bucuresti
(in cadrul Centrului PsihArt)
Telefon: 0723 66 64 33