Nevoia de siguranta
Eu, in a mea, l-am trecut si pe administratorul de bloc care bate cu pumnul in usa in diminetile de week-end, pentru ca vrea atunci si nu altadata banii de intretinere, pe paznicul de la parter care citeste romane de dragoste, politiste sau de aventuri, cu o pasiune care nu face discriminari si pe soferii troleului 70, care, desi au trecut de statie si asteapta cuminti la semafor sa se faca verde, au bunavointa sa deschida usile si pentru cetatenii intarziati, care ii roaga din privire plus maini impreunate sa nu ii lase in urma. Sa le dea Dumnezeu sanatate!
Nu avem cum sa ne implinim potentialul uman fara alti reprezentanti ai speciei. Si asa ne modelam, carand in spate influentele transgenerationale ale mosilor si stramosilor nostri, competenta de parinti a celor care ne-au dat viata sau a ingrijitorilor nostri, expertiza educatorilor, gradul de socializare a colegilor.
Daca socializarea e mai firava decat s-ar cere pentru o coabitare armonioasa, colegii s-ar putea sa se simta indemnati catre agresiune, catre scoaterea in evidenta a oricarei deosebiri, pe care sa o transforme in greseala, pacat, prilej de rusine si vinovatie.
E imposibil sa fim oameni, fara alti oameni, dar, in acelasi timp, e destul de greu sa nu fim influentati de micile scapari ale acestora. Cand erorile sunt mai mari, cresc si sansele sa dorim sa inchidem usa, sa ne refugiem in singuratatea casei, ca sa ne punem la adapost de ele, sau sa ne lipim prea tare de puterea altui om, care, desi nu ne completeaza fericit, avem senzatia ca ne protejeaza de incertitudinea, fragilitatea si dificultatile vietii.
Stand pititi dupa usa de la intrare, avem tendinta sa exageram pericolul de dincolo de ea, sa amplificam banuiala ca ceilalti ne vor raul, sa ne scada capacitatea de a ne adapta, atunci cand el apare. Cand stam pititi dupa puterea altui om, scade puterea noastra si nu ne dam ocazia sa invatam si, apoi, sa exersam rezilienta. Traim cu perceptia ca suntem neajutorati, ca nu putem face fata, ca nu suntem echipati pentru obstacole.
Daca ar fi sa ne uitam mai atent la aceasta teama, ii putem vedea radacinile in incapacitatea parintilor sau ingrijitorilor de a suporta orice fel de opozitie a destinului nostru. Supraprotejarea este o violenta pentru ca nu ne lasa sa ne dezvoltam sentimentul de autonomie, transmitand mesajul: dincolo de securitatea oferita de parinti, e baubaul, cu care nu puteti lupta.
Nu e de mirare ca, apoi, in perioada adulta, se face transferul catre alte persoane, de obicei catre partenerul din relatia amoroasa, care devine scut anti-baubau. Copilul care e lasat sa cada si sa se juleasca in genunchi, invata ca se poate ridica, ca durerea e neplacuta, dar tolerabila.
Nu este o apologie a neglijentei parentale. Bineinteles ca parintele sau ingrijitorul trebuie sa aiba grija de nevoia de siguranta a copilului, dar gasind un echilibru intre aceasta si nevoia de independenta. Amenintarea drobului de sare taie aripile copilului si adultului de mai tarziu.
In acelasi timp, frica s-ar putea sa fie incurajata de lipsa de siguranta resimtita in perioada formativa. Parintii absenti sau agresivi il fac pe copil sa se simta vulnerabil in fata sortii. Cei dintai nu il protejeaza, ceilalti il ranesc.
Mai e, desigur, si combinatia clasica intre mama cu comportament submisiv si tatal cu un stil parental autoritar. Copilul e infricosat de lipsa de flexibilitate a regulilor impuse de tata, de duritatea pedepselor, de relatia zeu-furnica. El asteapta si, daca nu primeste, cauta, cere protectia din coltul matern. Treptat, intelege ca mama nu poate sa il apere, pentru ca e orbita de iluzia deficitului de putere. E singur in fata pericolului si e speriat.
Adultul care iese din acest tip de relatie parentala va afla cu greu ca nu e nevoie sa caute in ceilalti forta de a invinge evenimentele adverse. E adevarat ca ce a pierdut atunci nu mai poate fi castigat. Copilul s-a simtit vulnerabil si neprotejat.
Adultul poate, totusi, acum sa se protejeze singur si sa apere copilul interior, atunci cand acesta se simte ranit si speriat. Daca ne pipaim putin muschii (si nu strica nici sa-i antrenam nitel), vom vedea ca stim sa punem limite, sa selectam ce e sanatos si hranitor in relatiile noastre, sa eliminam mesajele violente sau chiar persoanele cu comportament toxic.
Pana afla ca se poate apara si singur, adultul poate experimenta capriciile sentimentului lipsei de siguranta. Acest sentiment ne determina fie sa limitam interactiunile sociale, mai ales cele cu un grad mare de intimitate (care cresc sansa unei reactii emotionale mai serioase), sa ii privim pe ceilalti cu ostilitate si suspiciune, sa evitam riscurile – de exemplu sa alegem un loc de munca plicticos, dar stabil; fie sa devenim dependenti de ceilalti, simpla lor prezenta fiind o garantie a securitatii noastre.
Frica de singuratate ne mentine in relatii, chiar daca au trecut demult de linia de finish, ne arunca din relatie disfunctionala in relatie disfunctionala, fara sa avem timp sa procesam ce anume ne determina sa alegem un pattern relational distructiv, ne arunca din interactiune in interactiune, fara sa inseram si un ragaz in care sa mai pritocim la relatia cu noi insine.
Eu nu am nicio indoiala ca fiecare dintre noi are forta lui/ ei care ii permite sa se bucure de viata, sa sufere, sa experimenteze bogatia situatiilor pe care le intalneste. Uneori, insa, avem nevoie de ghidul potrivit ca sa ne intalnim cu ea si, cand o vedem, sa o putem recunoaste (ma refer nu doar la psihoterapeuti, ci si la prieteni sau la alte persoane cu influenta). E pacat sa traim viata ascunzandu-ne mereu (mai ales ca napasta ne gaseste, daca vrea). Luati-va puterea inapoi, veti deveni parteneri mai buni in relatia cu voi insiva si cu ceilalti!
Puteti face programare la 0723 66 64 33, programare@anapapahagi.ro sau prin Formular de Contact.
Despre autor
Ana Papahagi este psihoterapeut cu specializare in psihoterapii scurte, colaborative, orientate pe resurse si solutii si formare teoretica in consiliere cognitiv-comportamentala, forma REBT.
Ana ofera servicii de consiliere psihologica si psihoterapie la Cabinetul propriu, fiind certificata pentru aceste activitati de Colegiul Psihologilor din Romania. In paralel, este trainer, organizator de workshop-uri si are o activitate publicistica sustinuta, articolele sale fiind publicate de site-uri precum psychologies.ro sau lapunkt.ro.
